Ultimul soldat japonez care s-a predat în mod oficial după înfrângerea țării în al Doilea Război Mondial a fost Hiroo Onoda.
Locotenentul Onoda și-a predat în cele din urmă sabia pe 9 martie 1974. El a rezistat în jungla filipineză timp de 29 de ani. În interviurile și scrierile de după întoarcerea sa în Japonia, locotenentul Onoda a declarat că nu a putut accepta faptul că Japonia a capitulat.
Pentru mulți străini, Onoda părea un fanatic. Dar în Japonia imperială acțiunile sale au fost perfect logice. Onoda jurase să nu se predea niciodată, să moară pentru împărat. El credea că restul compatrioților săi, și femeile, vor face la fel.
Desigur că nu au făcut-o. Pe 15 august 1945, ființa divină supremă a Japoniei, împăratul Hirohito, a făcut ceva ce niciun împărat nu mai făcuse până atunci: a intrat la radio. Bombele atomice distruseseră Hiroshima și Nagasaki. În ziua în care a fost lansată a doua bombă, Iosif Stalin a declarat război Japoniei. Forțele sovietice se răspândeau deja în Manciuria. În câteva săptămâni aveau să debarce pe insula nordică Hokkaido. Hirohito a acceptat că capitularea în fața americanilor era cea mai bună alegere.
Chiar și așa, discursul de capitulare al împăratului era cât pe ce să nu aibă loc. În dimineața zilei de 15 august, un grup de tineri ofițeri și-a condus trupele în incinta palatului imperial. Ei încercau să pună mâna pe înregistrarea acelui discurs. Ei credeau că războiul era departe de a fi pierdut. Insulele natale ale Japoniei nu fuseseră încă invadate. Vasta sa armată din China era încă în mare parte neînvinsă.
Ofițerii erau puțin îngrijorați de victimele civile în masă provocate de bombardamentele americane asupra orașelor japoneze. În schimb, ei erau concentrați asupra unui singur lucru: supraviețuirea sistemului imperial. Japonia nu trebuia să ceară pacea până când împăratul nu era asigurat.
Tinerii ofițeri nu au reușit să oprească transmisia. Dar dorința lor a fost îndeplinită – după capitulare, SUA au decis că Hirohito nu va fi judecat ca un criminal de război până la urmă. În schimb, el va rămâne pe tron, de fapt o marionetă americană.
A fost poate o mișcare isteață a lui Douglas MacArthur, generalul american care a condus Japonia până în 1949. MacArthur s-a folosit de împărat pentru a-și promova propria agendă – de a transforma Japonia conservatoare într-o democrație modernă cu o constituție în stil american.
Alianții victorioși au judecat 28 de membri ai conducerii japoneze din timpul războiului. Șapte, printre care și prim-ministrul Hideki Tojo, au fost spânzurați. Dar alții nu au fost niciodată acuzați. Printre ei, prințul Yasuhiko Asaka, unchiul împăratului și cel care a condus trupele japoneze în infamul viol al capitalei chineze, Nanjing.
Spararea lor a fost văzută de MacArthur ca un rău necesar. Dar decizia sa a permis, chiar a încurajat, ca Japonia să evite o confruntare profundă cu trecutul său.
Un alt om care a scăpat de proces a fost Nobusuke Kishi. Kishi a jucat un rol important în ocuparea Manciuriei și a fost un aliat apropiat al liderului de război Hideki Tojo. Americanii au decis să nu-l acuze. În schimb, în 1948, Kishi a fost eliberat. I-a fost interzis să facă politică cât a durat ocupația americană.
Dar în 1955, Kishi a pus la cale formarea unei noi forțe politice – Partidul Liberal Democrat. În curând avea să fie liderul acestuia și prim-ministru al Japoniei. Reabilitarea sa a fost completă, iar partidul pe care a ajutat să îl creeze a condus Japonia în cea mai mare parte a celor 65 de ani care au urmat.
Fiica lui Nobusuke Kishi s-a căsătorit cu fiul unei alte dinastii politice puternice – un bărbat pe nume Shintaro Abe. Acesta avea să devină ministrul de externe al Japoniei și să aibă și el un fiu, pe nume Shinzo.
Primul ministru Shinzo Abe este departe de a fi unic în istoria familiei sale. Dinastiile politice din Japonia s-au dovedit remarcabil de rezistente.
Shinzo Abe avea reputația de a fi un apropiat al bunicului său. Bătrânul a avut o influență profundă asupra opiniilor politice ale tânărului Shinzo. La fel ca mulți dintre aliații săi de dreapta, Nobusuke Kishi credea că procesele pentru crime de război de care a scăpat cu greu erau justiția învingătorului. Obiectivul său de o viață a rămas desființarea constituției pacifiste de după război.
Într-un discurs din 1965, Kishi a cerut reînarmarea Japoniei ca „un mijloc de a eradica complet consecințele înfrângerii Japoniei și ale ocupației americane”.
Când criticii Japoniei din China și Coreea spun că țara nu și-a cerut niciodată scuze în mod corespunzător pentru ceea ce a făcut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aceștia se înșeală. Japonia a prezentat scuze repetate. Problema este reprezentată de celelalte cuvinte și acțiuni întreprinse de politicienii de frunte ai Japoniei. Acestea sugerează că aceste scuze nu sunt complet sincere.
În 1997, un nou grup a fost înființat de elita politică a Japoniei. Acesta se numește Nippon Kaigi. Nu este o societate secretă, dar mulți japonezi rămân inconștienți de existența sa sau de obiectivele sale.
Aceste obiective sunt de a „reînvia mândria și identitatea națională japoneză, bazate pe familia imperială”, de a elimina constituția pacifistă, de a institui respectul pentru steagul național, imnul național și istoria națională și de a construi puterea militară a Japoniei.
Printre cei 38.000 de membri ai Nippon Kaigi se numără premierul Shinzo Abe, vicepremierul Taro Aso și guvernatorul orașului Tokyo, Yuriko Koike.
Un alt membru al Nippon Kaigi, până la moartea sa, a fost Hiroo Onoda. Japonia în care s-a întors locotenentul Onoda, la mijlocul anilor 1970, nu era pe placul său. El credea că generația de după război se înmuiase. Pentru o vreme, s-a mutat în Brazilia și a trăit la o fermă de vite. Mai târziu, s-a întors în Japonia și a deschis o școală pentru a-i instrui pe tinerii japonezi în abilitățile care l-au ajutat să supraviețuiască celor trei decenii petrecute în junglă.
Când Hiroo Onoda a murit în 2014, la vârsta de 91 de ani, purtătorul de cuvânt al premierului Abe a fost efuziv în elogiul său. Nu a făcut nicio aluzie la inutilitatea războiului său solitar și nici nu a menționat sătenii filipinezi pe care i-a ucis mult timp după capitularea Japoniei. În schimb, l-a descris pe Hiroo Onoda ca pe un erou japonez.
